Feeds:
Posts
Comments

Poezii…

…scrise pe la 20 de ani. Primele, mai recent.

the disease

I’m having long, consuming talks with you
even now that you’re long gone
my sweet, imaginary you
talking to you all the time in my mind

I can still rejoice in the bliss
and the sublime that you inspired
in the scent of fever
and of you
I can feel you hearing me
I can smell, touch and almost see you
just as if you were here near me
with eyes closed
immersed in unforeseen passion

I sometimes kiss and wrap you in loving thoughts
no one could convince me you don’t sense them
I know that love so deep could conquer every cruelty
and that thick darkness you keep showing to the world
and even to me

I’m bathing in that exquisite fulfillment of the one who LOVES
for this is the supreme blessing
to love, not to be loved
even suffering has its sweet corners
they smell like that old room with dimming lights
where our wildest, greatest memories occurred

I know that soon you’ll slowly start to fade away
I will one by one forget your traits
I don’t want to lose it
but you will,
you will fade away and disappear into the nothingness of time
or of love lost
and seeing your shadow won’t startle me anymore
and surrounded by numbness
true loss and death will only then begin.

my painting

I’m elegantly painting on your skin
every blissful word I know
in every language I possess
(it is a painful process
but then every painting involves pain)

words of love and lust
and honeyed irresistible anguish

my love,
don’t wash them away
let me kiss my paintings
in every way that I know how to

Sea

I find myself alone in a sea of melting faces

looking for your long eyelashes

and the lines of your unearthly skull

I know I would recognize you anywhere you’d be lying

in any heaven or dark hell

in any sea

in any world

Nobody

Nobody is a night owl

who drowns in my sorrow

and moonlights my cries

over you

Adio sau…

azi spun adio unui vis

cu pieptu-n sfâșiere

de ce-a sfârșit așa, de ce?

– să fie doar la revedere?

cânt măcinată de regret

că glasul meu a fost tăcere

de ce nu am strigat din piept?

…sau poate e la revedere…

și parcă secole s-au scurs

iar visul e plăpând și piere…

de ce nu l-ai văzut măreț?

te rog, fie la revedere…

Rățușca cea urâtă

Poate că

în proiectul inițial

Dumnezeu chibzuise să ma creeze

o lebădă albă și grațioasă.

Dar norii au dansat

– neașteptat –

și I-au mișcat pensula.

Așa că am rezultat eu.

Așa cum stau aici în fața lacului.

Rățușca cea urâtă,

de toți știută

puțin împiedicată și zbârlită, oarecum stânjenită

și mereu stingheră –

singura pată de culoare

și de ritm

peste imaculata

monotonie

a frumuseții lebedelor albe.

Ceară

sunt pierdută în lumea asta,

pierdută cu totul și-n mine

nu mai găsesc bucăți esențiale

de când ți-ai împrăștiat ființa

în toate cotloanele mele…

ca o pensulă cu vopsea, scăpată din mână

sau ca un pictor ce o dansează fără de convenții,

ești acum o ceară fierbinte

topită în venele mele.

Negăsitul

rupturi de gând pe pat de vreascuri

privind eclipsele multiple

în timp ce zbieri, în timp ce plângi…

– îmi plâng vopselele pe rând

căci te-am simțit al meu de veacuri

Ardere

mi s-au aprins genele –

ard

in arderea lor era miros

din scrumul tău

Peniță

încerc să scriu un vers pe pielea ta

mi-am lăsat ochii să îți curgă

prin vene

îmi zboară penița din degete spre tine.

cu piruete ne jucăm de-a doua și de-a dubla

eu și ea

și ea se împiedică

sub ochii mei

în amintiri sculptate-n carne

de pasul valsului de vin –

prea multe amintiri de carne

cu prea mulți dinți!

te rog

să spui lumii întregi că pielea-ți nu e

pentru scris!

Roșu

îmi ești ca acele dansând pe frunte

plagă pătată de povară

îmi strigă buza ta

ca un piron

sau ca un cui bătut în palmă –

spre disperarea albului

Închidere

stau fără vlagă în odaia goală

ce nu se rușinează de a ei goliciune –

asta spre deosebire de pielea mea

sub privirea-ți…

și chiar și oasele-mi se strâng

unele-ntr-altele

când strivești aerul din fața mea cu genele.

o bârnă de fier mi-a împietrit

între tâmple

și adevărul e că nu mai vreau s-o scot

pentru că trebuie să simt…

a,  să nu uit s-adun frunzele moarte

căzute de pe pielea ta –

am să le ard într-unul din cuptoare și promit

să nu ma uit în foc de data asta.

pereții râd sardonic.

dacă ai fi aici (și parcă pot știi sigur că nu ești!)…

dar n-o să-ți spun nimic desigur. Nu!

am să țip că iar n-a fost căldură

și alte-asemenea

și-am să arunc în tine

cu cocoloașe de hârtie

și știu că ai să pleci

cu răni mari ca de bolovani.

Invitație

vino cu mine dincolo

de gene

ai să te împiedici puțin

la început –

așa e totdeauna

astfel voi știi

dacă să te mai chem și-a doua oară.

ce faci? încă te-mpiedici?

ah, nu. îngenuncheai.

Univers

pielea ta e peste tot

pe jos.

nu știu cum să fac să nu calc

pe tine.

Advertisements

Nervi de decembrie

Pentru ca aici imi exprim strict gandurile si simtirile personale astfel cum le pot descrie verbal in anumite momente ale existentei mele, ganduri si simtiri care nici nu sunt permanente, pentru ca sunt o fiinta ce crede in schimbare si evolutie, imi permit sa imi golesc mintea si sufletul de cativa nervi din ultimele zile/saptamani.

Nu mai suport fiintele feminine wannabe roz, cu norisori fluffy in cap si comportament fortat si autoimpus de girly girl voioasa tot timpul. De fetita pe care numai nunta si maritisul o fac sa devina fiinta si sa conteze. Pentru care viata nu a existat pana la nunta. De fetita dependenta si manipulabila, pentru care nimic in viata nu constituie scop decat organizarea propriei nunti si pozarea propriei imagini. Si culmea, dupa nunta, ocupatiile nu se schimba, raman aceleasi rochii de mireasa si aceleasi ornamente fara substanta. Si, din nefericire, acestea sunt fiintele ce se perpetueaza si nasc urmasi, la fel de manipulabili si ignoranti fata de realitate, profunzime si VIATA.

Zilele trecute am spus public ca nu suport atmosfera de Craciun, din cauza aglomeratiei care face munca in oras practic imposibila, din cauza impopotonarii care denota doar superficialitatea noastra si incurajarea consumerismului. Nu fac niciodata brad si nu voi face pana in clipa cand – si daca – voi pricepe care e legatura nasterii lui Iisus cu bradul. Am fost acuzata ca nu inteleg semnificatia Craciunului. Ceea ce a durut, in mod absurd, pentru ca aici am eu o lipsa si resimt prea adanc totul.

Ok, ii inteleg si pe cei ce impodobesc brad, insa, sa o admitem, aia e o chestie separata, care nu are nimic de a face cu Craciunul.

Taiatul porcului, taiatul bradului – nu sunt simboluri ale pietatii si profunzimii, ci expresii ale cruzimii si satisfacerii propriei placeri in detrimentul altor existente. Sacrificiul biblic nu mai e un simbol pentru noi, e un abuz. Imi pare rau, nu ma pot declara crestina, desi iubesc aceasta credinta in cunostinta de cauza si dupa ce am vizitat prin lectura si alte religii. Sunt un alt fel de crestin. Nu, nu cad in kitschul propriei mele religii, insa nici nu ma pot declara crestin care respecta cu strictete Biblia. Daca m-as declara crestin, as face un mare deserviciu imaginii acestuia, pentru ca nu sunt un model. Nu e modestie, sunt destul de realista si onesta cu mine insami ca sa pot spune asta impacata ca nu sunt o ipocrita. Insa mi-am gasit pacea sufleteasca, cel putin ca si credinta.

Nu mai suport conceptia lui the one, a jumatatii unice, a iubirii eterne, a fidelitatii duse la extrem. Exista putine specii pe lume care isi sunt fidele o viata. Imi vin in minte doua exemple, care, culmea, sunt preferatele mele, de dinainte de a stii chestiunea despre monogamia lor: lebada, lupul. Omul nu este specie monogama. Cred ca pana nu intelegm asta, nu putem intemeia o familie normala. Poligamia e fireasca, desi societatea o reprima. Inselatul e firesc si nu reprezinta in cele mai multe cazuri altceva decat un instinct normal si previzibil. Nu este de fapt inselat. Din pacate insa, se bate cap in cap cu gelozia si sentimentul de posesivitate, astfel ca, oricat de intelegatori am fi fata de existenta acestei realitati, de durut tot doare. Insa societatea ne invata ca este ceva cumplit, anormal si bolnav. Nu sustin ca orice pornire trebuie urmata, eu insami sunt o fiinta cu mult autocontrol, insa spun ca daca nu cunoastem biologia si psihologia omului, ne facem un mare deserviciu noua insine si vom trai fericiti numai daca ne iluzionam permanent. Or, ce fericire e aia care se naste din ignoranta si iluzie? Cred ca a fi multumit si implinit si fericit cu adevarat inseamna a fi astfel IN REALITATE, in cadrul ei, nu in afara ei. Deci ma enerveaza la culme visele si aberarile roz de femeie care nu intelege psihologia masculina si de barbat care nu intelege psihologia feminina.

Inca ceva ce ma enerveaza este ca omul e construit sa se multumeasca cu putin si prea putini tintesc mai sus. Majoritatea relatiilor din jur sunt construite pe imposibilitatea gasirii a ceva mai bun si pe inaccesibilitatea a ceea ce dorim cu adevarat. Ceea ce invalideaza din start autenticitatea lor. Foarte trist si mai ales penibil. Si inestetic! Ceva ce murdareste posibilitatea de a trai frumos. Sa te casatoresti numai pentru a nu fi singur sau numai pentru a avea un sprijin alaturi este cel mai perfid mod de a nenoroci doua destine.

Alta chestie si mai rea din punctul meu de vedere, dar pe care o vad foarte mult in jur, este sa nasti copii pe care nu ii doresti. Copii din accidente. Carora sa le reprosezi ulterior ca ti-au distrus viata, ca din cauza lor nu mai traiesti, nu te mai poti ocupa de tine insati etc. Copii pe care sa refuzi sa ii alaptezi si sa ii invaluiesti cu iubire si mai ales respect si admiratie. Copii pe care sa ii tratezi ca pe niste retardati sub nivelul tau, desi eu cred ca ar trebui sa VEDEM ca ei sunt mult peste nivelul nostru mental si ar trebui sa invatam noi de la ei si sa ii ascultam.

As prefera sa nu primesc comentarii, nu sustin ca am dreptate 100%, stiu ca gandurile astea nu sunt cele ale unui intelept (un intelept ar privi cu drag si intelegere orice astfel de comportamente marunte), deci nu vreau sa dau lectii sau sa critic, vreau doar sa imi spun mie raspicat cum imi propun sa nu fiu.

Nimic mai perfect

Cred ca nu exista nimic mai perfect decat un nou-nascut.

Lasand la o parte instinctul matern care poate ca iese la iveala imediat, cred in mod obiectiv, spun eu, ca nou-nascutii sunt perfecti. Atitudinea si miscarile lor sunt ca din alta lume, indescifrabile, de o solemnitate care depaseste conditia muritoare. Cel putin asta e impresia si mai ales uimirea profunda pe care mi-o lasa fiecare fiinta de aceasta varsta. Perfectiune uimitoare.

Indiferenta

A mia oara am trecut mai departe pe langa un cuplu de cersetori. Nu voi intra in discutiile daca erau “pe bune” cersetori sau daca era prefacatorie clasica. O femeie tanara, deloc urata, tinand de brat un tanar orb, frumos desi cu fata mutilata, plimbandu-se printre masini la intersectie cu mana intinsa. Dupa 10 masini, una in sfarsit intinde o bancnota de 1 leu. Fetele lor nu indica nici suparare, nici disperare, nimic.

Daca acei oameni sunt reali, suntem cu totii vinovati de crima. In mijlocul nenorocirilor, a bolii, a saraciei, a foametei si a lipsei de sens, ceea ce probabil sfasie cu adevarat este nu durerea cauzata de toate astea, ci indiferenta lumii din jur. Grozavia faptului ca lumea merge bine-mersi mai departe. NU se opreste sa se uite si sa simta nenorocirea ta. Pentru unii, problema cea mai mare este negasirea unor pantofi asortati in mall. Inclusiv pentru mine, de atatea ori.

Iesirea din timp

… sau preocuparea numarul 1 a adolescentei influentate de Eliade si altii pe care acum i-am uitat intre facturi, tastaturi si of-uri.

Din fericire, cateodata mi se reintampla sa o traiesc, iar asta ma reumple o perioada buna de timp. De data asta, iesirea din timp si spatiu a avut ca figura centrala familia, in special doua perechi inocente si senine de ochi verzi.

Si, ca de obicei, intoarcerea e trista si seaca, cu permanenta tanjire dupa lipsa de timp si spatiu.

O surpriza

Pentru prima oara am auzit de la un medic intrebarea: “Ce fel de tratament doriti, clasic sau naturist?”

Pentru prima oara am auzit din gura unui doctor cuvinte-“cheie” de genul: “marul lupului”, “galbenele”, propolis”.

Pentru prima oara un medic a spus ca intai trebuie sa ne vindecam in gand, apoi cu tratamente de tot felul.

Refuz…

…sa le mai “fac bani” marilor magazine cu de toate, gen Real, Selgros, Auchan. Intru rar si iau numai maruntisuri care nu se gasesc la buticul de cartier sau, mai ales, la piata. Vizitati pietele. Gasiti acele abc-uri de cartier care vand prune uscate romanesti si seminte de susan. Cercetati morcovii si usturoiul taranilor de la sate, precum si gustul hreanului preparat de ei. Mergeti dupa apa la izvor in loc sa carati acasa baxuri de apa imbuteliata.

…sa imi “parfumez” hainele cu Lenor sau Cocolino incat sa ii asfixiez pe cei din jur si sa nu pot adormi de la aroma prea puternica a lenjeriilor de pat. In schimb, clatesc textilele cu apa in care diluez picaturi de ulei esential. Si da, sunt la fel de fine si durabile si fara balsam.

…sa mananc croissant cu E-uri, paine cu amelioratori, napolitane cu grasimi hidrogenate, rosii de import Turcia si in general orice produse fabricate, transportate si vandute fara cap, fara sens, fara respect pentru sanatatea clientului sau a mediului.

…sa zambesc fals si sa ma supun regulilor absurde pentru mine.

…sa petrec timpul la televizor, “conspectand” falsele vedete cu ochii lor tragic de tristi.

…sa dau vietii mele un anumit curs numai pentru ca “asa fac toti”.

…sa ma imprumut de la banca si sa platesc 30 ani rate cu iluzia ca astfel as avea acel “acasa”.

…sa imbatranesc. Ma uit la fostii colegi de gimnaziu, liceu, facultate si constat ca timpul a venit peste ei. Am impresia ca i-am scapat, pentru ca inca mai pot simti seninatate si bucurie autentica, neprefacuta, fara sa pretind ca sunt altcineva, pur matur, completamente realizat, lucru pentru care sunt recunoscatoare profund.

…sa ma ingras.

…sa petrec timp cu oamenii care discuta numai despre decoratiunile caselor lor, hainele din mall sau emisiunile tv. Imi iubesc mult putinii prieteni, care sunt undeva sus de tot.

…sa ma supar la critici. De la inceput de cand am “reperat” oamenii despre care stiu ca vor fi cu mine o viata intreaga, le-am pus in vedere sa nu ma menajeze si sa ma critice atunci cand considera necesar. In tacere nu putem evolua.

…sa imi cumpar masina. Folosesc taxi cand sunt grabita foarte, iar in rest merg pe jos sau cu tramvai/autobuz. Ma trezesc dimineata intre orele 6 si 7, ador sa merg pe jos in aer proaspat la posta, sa privesc fetele oamenilor, sa-mi expediez coletele la o ora cand nu e inghesuiala, sa profit de intreaga zi, fara sa lenevesc.

…sa visez la case cu gazon pesticizat in loc de iarba normala, in zonele de la capetele oraselor, ticsite de case “moderne” cu etaj dar fara intimitate sau spatiu de gradina, cu praful aferent si sobolanii carora li s-a incalcat habitatul si inca “isi mai permit sa ii deranjeze pe oameni”.

Voi ce refuzati?