Nu mai suport fiintele feminine wannabe roz, cu norisori fluffy in cap si comportament fortat si autoimpus de girly girl voioasa tot timpul. De fetita pe care numai nunta si maritisul o fac sa devina fiinta si sa conteze. Pentru care viata nu a existat pana la nunta. De fetita dependenta si manipulabila, pentru care nimic in viata nu constituie scop decat organizarea propriei nunti si pozarea propriei imagini. Si culmea, dupa nunta, ocupatiile nu se schimba, raman aceleasi rochii de mireasa si aceleasi ornamente fara substanta. Si, din nefericire, acestea sunt fiintele ce se perpetueaza si nasc urmasi, la fel de manipulabili si ignoranti fata de realitate, profunzime si VIATA.

Zilele trecute am spus public ca nu suport atmosfera de Craciun, din cauza aglomeratiei care face munca in oras practic imposibila, din cauza impopotonarii care denota doar superficialitatea noastra si incurajarea consumerismului. Nu fac niciodata brad si nu voi face pana in clipa cand – si daca – voi pricepe care e legatura nasterii lui Iisus cu bradul. Am fost acuzata ca nu inteleg semnificatia Craciunului. Ceea ce a durut, in mod absurd, pentru ca aici am eu o lipsa si resimt prea adanc totul.

Ok, ii inteleg si pe cei ce impodobesc brad, insa, sa o admitem, aia e o chestie separata, care nu are nimic de a face cu Craciunul.

Taiatul porcului, taiatul bradului – nu sunt simboluri ale pietatii si profunzimii, ci expresii ale cruzimii si satisfacerii propriei placeri in detrimentul altor existente. Sacrificiul biblic nu mai e un simbol pentru noi, e un abuz. Imi pare rau, nu ma pot declara crestina, desi iubesc aceasta credinta in cunostinta de cauza si dupa ce am vizitat prin lectura si alte religii. Sunt un alt fel de crestin. Nu, nu cad in kitschul propriei mele religii, insa nici nu ma pot declara crestin care respecta cu strictete Biblia. Daca m-as declara crestin, as face un mare deserviciu imaginii acestuia, pentru ca nu sunt un model. Nu e modestie, sunt destul de realista si onesta cu mine insami ca sa pot spune asta impacata ca nu sunt o ipocrita. Insa mi-am gasit pacea sufleteasca, cel putin ca si credinta.

Nu mai suport conceptia lui the one, a jumatatii unice, a iubirii eterne, a fidelitatii duse la extrem. Exista putine specii pe lume care isi sunt fidele o viata. Imi vin in minte doua exemple, care, culmea, sunt preferatele mele, de dinainte de a stii chestiunea despre monogamia lor: lebada, lupul. Omul nu este specie monogama. Cred ca pana nu intelegm asta, nu putem intemeia o familie normala. Poligamia e fireasca, desi societatea o reprima. Inselatul e firesc si nu reprezinta in cele mai multe cazuri altceva decat un instinct normal si previzibil. Nu este de fapt inselat. Din pacate insa, se bate cap in cap cu gelozia si sentimentul de posesivitate, astfel ca, oricat de intelegatori am fi fata de existenta acestei realitati, de durut tot doare. Insa societatea ne invata ca este ceva cumplit, anormal si bolnav. Nu sustin ca orice pornire trebuie urmata, eu insami sunt o fiinta cu mult autocontrol, insa spun ca daca nu cunoastem biologia si psihologia omului, ne facem un mare deserviciu noua insine si vom trai fericiti numai daca ne iluzionam permanent. Or, ce fericire e aia care se naste din ignoranta si iluzie? Cred ca a fi multumit si implinit si fericit cu adevarat inseamna a fi astfel IN REALITATE, in cadrul ei, nu in afara ei. Deci ma enerveaza la culme visele si aberarile roz de femeie care nu intelege psihologia masculina si de barbat care nu intelege psihologia feminina.

Inca ceva ce ma enerveaza este ca omul e construit sa se multumeasca cu putin si prea putini tintesc mai sus. Majoritatea relatiilor din jur sunt construite pe imposibilitatea gasirii a ceva mai bun si pe inaccesibilitatea a ceea ce dorim cu adevarat. Ceea ce invalideaza din start autenticitatea lor. Foarte trist si mai ales penibil. Si inestetic! Ceva ce murdareste posibilitatea de a trai frumos. Sa te casatoresti numai pentru a nu fi singur sau numai pentru a avea un sprijin alaturi este cel mai perfid mod de a nenoroci doua destine.

Alta chestie si mai rea din punctul meu de vedere, dar pe care o vad foarte mult in jur, este sa nasti copii pe care nu ii doresti. Copii din accidente. Carora sa le reprosezi ulterior ca ti-au distrus viata, ca din cauza lor nu mai traiesti, nu te mai poti ocupa de tine insati etc. Copii pe care sa refuzi sa ii alaptezi si sa ii invaluiesti cu iubire si mai ales respect si admiratie. Copii pe care sa ii tratezi ca pe niste retardati sub nivelul tau, desi eu cred ca ar trebui sa VEDEM ca ei sunt mult peste nivelul nostru mental si ar trebui sa invatam noi de la ei si sa ii ascultam.

As prefera sa nu primesc comentarii, nu sustin ca am dreptate 100%, stiu ca gandurile astea nu sunt cele ale unui intelept (un intelept ar privi cu drag si intelegere orice astfel de comportamente marunte), deci nu vreau sa dau lectii sau sa critic, vreau doar sa imi spun mie raspicat cum imi propun sa nu fiu.

Lasand la o parte instinctul matern care poate ca iese la iveala imediat, cred in mod obiectiv, spun eu, ca nou-nascutii sunt perfecti. Atitudinea si miscarile lor sunt ca din alta lume, indescifrabile, de o solemnitate care depaseste conditia muritoare. Cel putin asta e impresia si mai ales uimirea profunda pe care mi-o lasa fiecare fiinta de aceasta varsta. Perfectiune uimitoare.

Daca acei oameni sunt reali, suntem cu totii vinovati de crima. In mijlocul nenorocirilor, a bolii, a saraciei, a foametei si a lipsei de sens, ceea ce probabil sfasie cu adevarat este nu durerea cauzata de toate astea, ci indiferenta lumii din jur. Grozavia faptului ca lumea merge bine-mersi mai departe. NU se opreste sa se uite si sa simta nenorocirea ta. Pentru unii, problema cea mai mare este negasirea unor pantofi asortati in mall. Inclusiv pentru mine, de atatea ori.

Sursa imaginilor apare dand link pe fiecare.

Din fericire, cateodata mi se reintampla sa o traiesc, iar asta ma reumple o perioada buna de timp. De data asta, iesirea din timp si spatiu a avut ca figura centrala familia, in special doua perechi inocente si senine de ochi verzi.

Si, ca de obicei, intoarcerea e trista si seaca, cu permanenta tanjire dupa lipsa de timp si spatiu.

Pentru prima oara am auzit din gura unui doctor cuvinte-”cheie” de genul: “marul lupului”, “galbenele”, propolis”.

Pentru prima oara un medic a spus ca intai trebuie sa ne vindecam in gand, apoi cu tratamente de tot felul.

…sa imi “parfumez” hainele cu Lenor sau Cocolino incat sa ii asfixiez pe cei din jur si sa nu pot adormi de la aroma prea puternica a lenjeriilor de pat. In schimb, clatesc textilele cu apa in care diluez picaturi de ulei esential. Si da, sunt la fel de fine si durabile si fara balsam.

…sa mananc croissant cu E-uri, paine cu amelioratori, napolitane cu grasimi hidrogenate, rosii de import Turcia si in general orice produse fabricate, transportate si vandute fara cap, fara sens, fara respect pentru sanatatea clientului sau a mediului.

…sa zambesc fals si sa ma supun regulilor absurde pentru mine.

…sa petrec timpul la televizor, “conspectand” falsele vedete cu ochii lor tragic de tristi.

…sa dau vietii mele un anumit curs numai pentru ca “asa fac toti”.

…sa ma imprumut de la banca si sa platesc 30 ani rate cu iluzia ca astfel as avea acel “acasa”.

…sa imbatranesc. Ma uit la fostii colegi de gimnaziu, liceu, facultate si constat ca timpul a venit peste ei. Am impresia ca i-am scapat, pentru ca inca mai pot simti seninatate si bucurie autentica, neprefacuta, fara sa pretind ca sunt altcineva, pur matur, completamente realizat, lucru pentru care sunt recunoscatoare profund.

…sa ma ingras.

…sa petrec timp cu oamenii care discuta numai despre decoratiunile caselor lor, hainele din mall sau emisiunile tv. Imi iubesc mult putinii prieteni, care sunt undeva sus de tot.

…sa ma supar la critici. De la inceput de cand am “reperat” oamenii despre care stiu ca vor fi cu mine o viata intreaga, le-am pus in vedere sa nu ma menajeze si sa ma critice atunci cand considera necesar. In tacere nu putem evolua.

…sa imi cumpar masina. Folosesc taxi cand sunt grabita foarte, iar in rest merg pe jos sau cu tramvai/autobuz. Ma trezesc dimineata intre orele 6 si 7, ador sa merg pe jos in aer proaspat la posta, sa privesc fetele oamenilor, sa-mi expediez coletele la o ora cand nu e inghesuiala, sa profit de intreaga zi, fara sa lenevesc.

…sa visez la case cu gazon pesticizat in loc de iarba normala, in zonele de la capetele oraselor, ticsite de case “moderne” cu etaj dar fara intimitate sau spatiu de gradina, cu praful aferent si sobolanii carora li s-a incalcat habitatul si inca “isi mai permit sa ii deranjeze pe oameni”.

Voi ce refuzati?

Mie disputele mi se par constructive. Asta in pofida faptului ca sunt un teren sensibil, pe care trebuie sa stii sa il gestionezi si… nu mereu reusesti. Dar fara persoane care sa aiba curajul sa te contrazica, indiferent cat de autoritar esti, nu ai cum sa evoluezi. Ce poate fi mai caraghios decat o gramada de oameni care te asculta orbeste si nu te critica niciodata?

Au fost raze de soare luni, asa ca am pornit spre centru, cu singurul gand de a privi. Ca in fiecare an la final de februarie si inceput de martie, cand ajung in centru, caut cu ochii acele mici realizari artistice pe care rar le gasesti intre coloanele de kitschuri. Mi-a ramas obiceiul de a le cauta de cand cu Cami… Cami a fost verisoara noastra, care s-a stins subit din cauza cancerului si care a lasat lumea cu un artist mai putin. Pentru mine, a fost si este un talent cu care familia mea se poate mandri pe buna dreptate. De altfel, de la ea am deprins si eu, de copila, unele cizelari in desen si pictura. In primii ani de facultate ne-a oferit sansa mie si surorii mele sa vindem in Timisoara martisoarele si felicitarile realizate de ea la scara mai mare, pe care cate cineva din familie sau dintre cunoscuti le vindea, de altfel, in toate orasele importante din tara in acea perioada. Evident, am acceptat, lucru care ne-a adus o experienta notabila si neuitata. Autorizatie de la primarie, declaratie la finante, auto-impunere vizavi de unele acuzatii caraghioase ale unui gardian public, atentie crescuta, rezistenta la frig, oboseala si stat in picioare… Lucruri banale, de altfel. Insa chiar am iubit ce am prezentat si… vandut. Cu greu am renuntat la fiecare piesa, nu le puteam considera martisoare inutile, ci adevarate comori, autentice obiecte de arta. Veneam dimineata devreme, pe o lumina ce amintea de lumina rasaritului de soare de la malul marii (stiu ca suna improbabil, insa chiar asa parea), observam lumea cum se trezeste, oamenii cum se dezmortesc si cum isi incep ziua. Observam atat figurile trecatorilor, cat si ale personajelor “celebre” ale centrului si ridicam periodic ochii pentru porumbeii care zburau in spirale generoase, pentru a ateriza pe cladirea Politehnicii, intr-un ritual inegalabil si care nu trebuie ratat. Zilnic dadeam cate o raita la ceilalti “negustori”, spre a ne delecta cu creatiile lor realizate manual cu migala. Atunci a fost si momentul cand am inceput si eu sa pictez felicitari, iar din primii bani castigati din vanzarea lor mi-am cumparat un CD original Loreena McKennitt, pe care mi-l dorisem foarte mult. Imi propun sa reiau candva aceasta indeletnicire, dar admit ca nu am mai pictat de foarte multa vreme. Am cunoscut cateva persoane deosebite atunci, intre care un student la Arte care ne-a dat cadou o lumanare in nuca de cocos slefuita si niste medalioane lucrate manual foarte fin; o doamna in varsta care facea martisoare din flori uscate si pe care am revazut-o luni cu drag; o doamna, tot batrana, bonoma si foarte scunda, pe care am recunoscut-o pentru ca imi cumparasem de la ea adesea margele, studenta fiind, nu ca sa le port, ci pentru ca imi placea cum erau lucrate…

Acum am cautat din nou cu privirea martisoarele Cameliei si, cand deja credeam ca au disparut odata cu autoarea, le-am regasit. “Traditia” a fost continuata de familie. Putin diferit totul, mai ales la felicitarile pictate manual. Dar le-am regasit cu atata entuziasm, incat mi-au si dat lacrimile imediat. M-a cuprins emotia. Evident, am ales unul pentru mine, ca o reveninda amintire a ei. A ei, a vietii care pulseaza in piata Operei, a mea dintr-un alt timp…

Cum sa fii “fericit” (vezi fluturasi si norisori roz, oameni tinandu-se de mana si zambind multumiti de dimineata pana seara) intr-o lume ca asta? Nu incurajez blazarea, tristetea sau caderea in depresie, chiar dimpotriva, insa oamenii care spun, adesea pe un ton plans, ca “vor sa fie fericiti” mi se par tot mai hilari. Nu e acesta scopul suprem. Nici macar nu e important sa fii fericit. Daca esti fericit, ai tendinta sa te opresti, sa nu mai vrei sa iti imbunatatesti aspectul spiritual. Ai tendinta sa nu mai evoluezi. Ai tendinta sa crezi ca ai ajuns la maximum, astfel ca orice nenorocire apare te poate dobori cu usurinta. (Si da, ca o alta discutie, cred ca suferinta e cea mai sigura cale pentru a deveni OM, dar nu tine de noi sa ni se intample.)

Si nu e doar asta. Daca esti “fericit” nu mai vrei sa vezi/auzi/simti/crezi ce orori se intampla in vietile restului fiintelor. Daca esti fericit, nu vrei sa vezi un om murind de frig sau un copil slab-cadavru in cazul caruia mustele nici nu mai astepta momentul mortii complete pentru a-l acoperi. Nu vrei sa vezi cum este despicat un animal pentru a i se lua blana si a starni zambetul “fericit” al unei femei pasionate de moda. Nu vrei sa stii cum oameni ca tine sunt torturati de catre semenii lor doar pentru ca s-au nascut cu o culoare diferita a pielii s.a.m.d. “Fericirea” duce la inconstienta si nerealism. Fericirea duce la uitare si la o relaxare primejdioasa pentru toti.

Inca o data, nu sustin in nici un caz tristetea sau pesimismul, ci doar cumpatarea, intelegerea realitatii, fara sa fugim de ea si fara sa incercam sa ascundem mizeria sub covor.