Ea va fi intotdeauna surioara mea. Chiar daca din clipa in clipa urmeaza sa aduca pe lume cea de-a doua comoara… (in fotografie, cea dintai comoara). Pentru mine, ramane sora mai mica.
Astept mai emotionata decat ea, care priveste sarcina si nasterea ca pe ceva firesc, fara nici o fobie, depresie sau grija moderna inventata de societate. Nu a avut depresii dupa prima nastere, nu i s-au parut niciodata insuportabile nici contractiile, nici nasterea in sine (pe cale naturala, desigur, nici sa nu auda de cezariana), nici latura oarecum “barbara” inerenta nasterii (taiat, rupt apa, cusut si altele de care nu iti spune nimeni), nici plansetele fetitei, nici sanul cu mastita, nici energia nestavilita din prezent a comorii de 2 ani.
Am auzit nu o data mame care, de fata cu copilasii lor, mai mici sau mai mari, fac afirmatii de genul “daca stiam cum va fi, nici nu il faceam”, “e groaznic de rau”, “trebuia sa fac avort” etc. Nu am inteles niciodata acest comportament. Desi ar fi bine sa recitesc ce scriu acum atunci cand voi fi si eu mama, nu sa “judec” in necunostinta de cauza, pentru ca adesea criticam fara sa ne punem in situatiile altora. Dar mi s-a parut mereu crud sa afirmi aceste lucruri in prezenta puiutului tau. Am o prietena pe care mereu am putut citi trauma de a fi copil nedorit, neplanificat, caruia parintii i-au si spus – chiar si la maturitate – ca ea de fapt nu trebuia sa se nasca… Cum sa iti poti continua viata alaturi de familie, dupa ce auzi asa ceva? Mereu m-au surprins lipsa de intelepciune si “galetile” de greseli si gafe ale “oamenilor mari”.
Ma rog ca toti copiii sa fie la fel de iubiti si doriti ca si cei ai surorii mele.
